Amintirea un plaje – hacker pentru creier

Niciodată n-am crezut în locuri/muzici/chestii preferate. Poate pentru că așa am fost eu setat, fie într-o linie de adhd – să nu mă pot concentra asupra unui lucru prea mult timp – fie într-o linie poetică în care toate lucrurile care mă înconjoară trebuie experimentate. Nici măcar atunci când David și-a ales un animal preferat pe care uite că îl poartă de trei ani de zile după el. Da, când doarme, când mănâncă, când stă pe oliță, la plimbări – e animalul care îl liniștește și chiar dacă nu înțeleg mecanismul prin care se întâmplă, ce treabă am eu să-i despart când iepurele ăla mă ajută?

Dar nu despre asta e vorba. Anul trecut am fost în concediu, undeva în sudul Barcelonei. Am stat aproape două săptămâni la plajă ca șobolanii. Era final de sezon, plaja era imensă, câte un cearceaf la fiecare o sută de metri, literally aveam plaja pentru noi. Genul de vacanță pe care îl cauți atunci când ai un toddler. Din anumite puncte de vedere, cea mai frumoasă plajă pe care am întâlnit-o și nu râdeți în sinea voastră – pentru că am fost în multe locuri, in and out.

Mi-am dat seama de impactul pe care l-a avut plaja aia asupra mea într-o seară când obosit fiind nu mă lua somnul și am început să mă gândesc la prostii care să te adoarmă, am început să recit poezii, să vizualizez pagini din cărți, să număr oi sau să mă închipui la volan conducând pe drumul atlantic

Nu a funcționat, pentru că nu pot să mă concentrez, pentru că nu am imagini sau amintiri care să mă liniștească, pentru că nu îmi pot hackui creierul. Până când mi-a venit în minte amintirea unui moment cu mine pe malul mării privind în larg, David alergând prin fața mea și tot ce auzeam erau valurile pe mal. Și m-a luat somnul. Și mi-am amintit din nou a doua seară și am reluat cadrul în mintea mea. Și a funcționat. Timp de o săptămână mi-am hackuit creierul și-l calmam cu două minute de stat pe plajă în Castelldefels. Oricând vreau puțină liniște, mă duc acolo, stau puțin ascultând marea și mi-e bine. Pentru prima dată în viață, am ceva la care să mă întorc ca într-o gară de provincie unde simți că lucrurile sunt altfel. Fără vrăjeală, pentru că v-am spus de la început că nu pot să am momente din astea. A trebuit să fac 30 de ani, să alerg în fiecare zi pe plaja aia kilometrică pentru un moment de pace internă. E minunat acest sentiment de auto-control. Probabil îmbătrânesc. Dar nu mă plâng, viteza asta mi se potrivește.

Dupa doua luni

Am inceput de doua ori articolul asta si l-am sters dupa jumatate de pagina. Asta e numarul 3. Am incercat o introducere misto despre singuratate apoi singuratatea m-a mangaiat pe cap si a zambit: puisor, ce faci tu aici?

Sunt cateva lucruri pe care le-am descoperit in ultimele doua luni, de cand sunt singur cu David, acasa. Am nevoie sa le pun aici ca sa ramana si sa ma mai impiedic de ele cand o iau pe coclauri:

1. I can do this. Mi-am spus asta dupa prima luna. Da, pot sa spal haine (spala masina), sa le aranjez in dulap si sa stiu la orice ora unde e tricoul lui preferat si care sunt jucariile pe care le-a ascuns. Pot sa-l schimb, sa-i citesc povesti, sa-i dau de mancare si sa suport figurile la masa (Doamne! cate figuri poate sa faca la masa, doar la masa!), pot sa-l linistesc, pot sa-l tin sub control singur la cumparaturi sau la drumuri cu masina. I can do this. Pot sa scriu o schema de tratament pe o foaie si sa ma tin de ea, pot sa ma trezesc singur de 5 ori pe noapte cand are febra, pot sa aranjez hainele si cartile in fiecare zi. Singur. I can do this. Nu spun ca nu e greu, asta e o alta discutie (iar vine…puisor….) dar se poate. Ad to it major changes at work.

2. Asta are legatura cu #1: Cred ca am inceput sa ii inteleg pe parintii singuri. Nu vreau sa intru in nuante, insa m-am gandit mult in ultima vreme la persoanele pe care le cunosc si care sunt parinti singuri: un cuplu prieten cu doi copii de varsta lui David unde el e in UK la lucru, o colega care e single-mom la o fetita de 6 ani. Sunt niste lupte interne (le-am experimentat si in vara cand am stat in Bucuresti doua luni fara David) pe care nu vreau sa le mai traiesc. Bai, e rau sa te invarti in singuratate ca lingura in ceai. E greu si departe de copil si cu copilul de unul singur. Fiti buni cu oamenii astia, intrebati-i de bine si aveti grija de ei.

3. Tremuram tot de frica saptamana trecuta, cand m-am dus cu David si bona la medic (dimineata il lasasem ok acasa, la 14.00 tusea si avea febra). El are fond mai fragil si cu orice tuse trebuie mers rapid la doctor, nu intru in detaliile astea, insa sa mergi singur la doctor cu un copil si ala sa inceapa:

Cum tuseste? Pai…pe gura…asa tare

Cand i-ati facut ultimele analize? Stai asa ca stiam….toamna trecuta sau in primavara? Nu mai stiu, maica-sa stia asta. Stati asa domn doctor ca suna telefonul 

Ce tratament ii dati? Unde doarme? In pat…cu mine.

E mare, de ce mai doarme in pat cu dvs? Bai, ma lasi? Ce e cu intrebarea asta? Suntem doi baieti singuri, lasa-ne in pace.

Am zis ca o sa scriu un eseu dupa toata experienta asta de 4 luni singuri (mai avem 2) insa nu stiu daca o sa o fac. De fiecare data cand am parte de o experienta care ar putea fi memorabila, sunt atat de preocupat de a o inchide in mine sau suntem atat de prinsi noi de moment incat prefer sa construiesc o casa din lego….feeling me? Azi am lipit niste poze pe coltul unui perete – pentru ca avem niste poze frumoase de la ultima plimbare pe la sighisoara si sovata si pentru a acoperi niste urme de acuarela – si mi-a zis ca ii place cand facem lucruri impreuna. Oricum le facem numai impreuna, nu am de ales. 

E ca si cum am luat-o de la zero, din nou. El s-a nascut din nou si a aparut in viata mea din nou, iar trebuie sa ma gandesc ce lapte praf sa iau doar ca nu mai e lapte praf ci o lista lunga de cumparaturi pe care o scriu, sambata in carrefour, in timp ce el sta si se uita la standurile cu animale de la Maxi Pet. Stiti ce exercitiu de atentie si imaginatie e sa planifici micul dejun pentru toata saptamana?

In alta ordine de idei, White Lies au scos un album absolut minunat. Absolut minunat.  Friends.

The Homerun

Am adus bursucul. Nu mai putea de emoţie când am ajuns în faţa apartamentului bunicilor. În ultimele zile, de fiecare dată când vorbeam la telefon mă întreba şi ce mai fac suprizele pe care mi le-ai cumpărat? iar aseară voia să doarmă cu toate. Ceva obişnuit.

După trei luni în care s-a pus praful pe televizor aseară s-a deschis automat pe NickJr şi tot ce aveam nevoie să văd după 9 ore de condus a fost un alt episod din Dora şi prietenii. Thank you for nothing.

Am dormit împreună şi de câteva ori m-a verificat să simtă dacă sunt lângă el. Mi-am dat seama că deşi îi place la bunici, îi place singur şi n-are probleme cu noi plecând şi lăsându-l undeva, în subconştient teama cea mai mare e teama de abandon, de singurătate.

S-a înălțat și e maxim de sâsâit. Dar e bărbat, vrea aventură, vrea să care, să ridice, să țină, sa arate că poate. Și are doar trei ani și opt luni. Încăpățânat ca un catâr. Iar eu alb în păr ca Vf. Omu iarna.

Drumul de la Arad la Bucureşti e plin de şoferi care ar trebui să conducă doar căruţe şi nu maşini cu sute de cai putere. Doar zic. Iar Duster 1.5/110cp e un adevărat urs. Și aerodinamic ca unul. O plăcere să urci serpentine cu el. Much like. Much gasoline.

- Cât mai avem?

- Două ore?

- Ah, ok. Super.

Needless to say că habar nu are de timp și ore:)

One Night Stand

M-am tot gândit cu privire la ce să scriu despre cursa One Night Stand la care am mers săptămâna trecută. Așa că la rece, here it goes.

1. Sunt mare fan al curselor de șosea. Ăsta e și motivul pentru care bicicleta mea principală e un Scott Speedster 50. Prima cursă de șosea la care am participat a fost acum 3 ani – cursa de la Ploiești (a doua tură din istoria Road Grand Tour). Am spart atunci pe la mijlocul cursei.

2. Circuitul ATA e o frumusețe. Are destul de mult cauciuc a.î. e aderent cum trebuie. Mi-a plăcut maxim.

3. Am ieșit primul din cursă, la finalul primului tur. De ce?

Pentru că mi-am dat seama că ce fac eu nu greșit cât foarte diferit. Turele lungi de 100 de km nu se compară cu turele de circuit. Am pierdut mult pe viraje pentru că nu am știut cum să schimb vitezele sau cum să mă încadrez în pluton. Mi-a fost frică de viteza cu care se luau virajele așa că am preferat să play it safe. Ar mai fi multe de spus, dar când nu ai pregătire de sprinter și te duci să alergi cu oamenii care se antrenează în echipe sau participă la curse internaționale, e bine să ai o imagine potrivită asupra ta.

Am avut ceva emoții la început, pentru că eram singur și îi vedeam pe băieții ăștia șmecheri (Nechita, Petrache, Iorgos, Ciocan (ăsta a terminat pe 6!) era un tip de la Tușnad, venise echipa de juniori de la Otopeni) cum se dau la încălzire. Am spart în turul 3 de încălzire, pe ultimul viraj și am zis că mai prost decât să mă duc până acolo și să nu iau startul, nu pot fi. Dar îi mulțumesc Andreei de la Bike Geek pentru că mi-a dat roata ei față (fetele terminaseră cursa lor). So, am rulat cu roată de 28 pe față și 23 pe spate.

Oamenii ăștia se dădeau prea repede pentru mine și ca să înțelegeți la ce mă refer: am terminat în sprint cu 43 km/h, cu vreo 5-6 secunde în spatele plutonului. Zburau cu 55-60 la oră fără să se forțeze. Absolut superb.

Mi-a plăcut maxim, jur. E o plăcere și doar să urmărești cursele astea. Puteți să încercați:)

Mai am două curse (poate 3) la care vreau să merg în septembrie și apoi gata: un mtb și un asfalt. Sper să mă mișc mai cu talent.

P.S. Am avut numărul de concurs 31. Pentru că am 31 de ani:)

Familie cu relație la distanță

Se împlinesc două luni de la plecarea Laviniei la Luxemburg. Au mai rămas patru iar de săptămâna viitoare nu voi mai fi #tatăsingurînbucureşti pentru că îl aduc pe David de la Arad. 

M-a ajuns singurătatea, sincer să fiu, iar în ultima vreme am tot fost întrebat cum e treaba asta, mai pe faţă, mai nuanţat. 

În primul rând, nu ne-am despărţit. Deşi e greu, deși uneori singurătatea devine foarte greu de suportat, indiferent cât de mult vorbim. Mai ales când Lavinia îmi spune weekendul ăsta mă duc să văd nu ştiu ce oraş, nu ştiu ce castel, nu ştiu ce ruine, nu ştiu ce cetate. Super. Eu, în fiecare vineri dimineaţă trebuie să scot pubela că e zi de gunoi. Iar săptămâna viitoare trebuie să duc bicicleta la service că s-a stricat schimbătorul spate. Acolo mă duc eu.

În al doilea rând, nu a ales între carieră şi familie. După şase luni, se întoarce şi îşi reia jobul iar dacă ştiu că îi e dor de cineva mai mult decât de mine, e vorba de David. Vorbește în fiecare zi cu el la telefon iar de săptămâna viitoare, o să avem daily video calls, în trei.  Când a aplicat la bursa asta (şase luni traineeship la direcţia de traduceri a Parlamentului European) am hotărât împreună că e cea mai bună decizie, pentru familie, pe care o poate lua. Am analizat ce înseamnă cu plus şi minus şi am căzut de acord că trebuie să make the most out of it. Am susţinut-o încă de dinainte de aplicaţia asta, când i s-au întors refuzurile de la alte burse la care aplicase, inclusiv atunci când a primit răspunsul avem un singur loc de bursă, tu eşti a doua pe listă. Pentru că experienţa şi expunerea contează şi că în viitor, nu ştim cum acum, treaba asta ne va ajuta ca familie. Dacă asta înseamnă un job mai bine plătit pentru ea – da, asta ne ajută ca familie.

So, distanţa e grea pentru amândoi, dar a fost o decizie comună și asumată. Am ştiut la ce ne băgăm iar şase luni nu sunt aşa mult…cred.

Greseli de parenting

Da, recunosc, eu gresesc. Nu imi iese tot timpul cum ar trebui treaba cu educatia si uneori ma prind pe parcurs. Ca de exemplu acum. Si am sa incep direct cu lectia:

Niciodata nu poti sa faci educatie prin telefon.

David e la bunici cam de doua luni. Mai sta doua saptamani si vine acasa. Cam de o luna, bunica ne-a anuntat ca loveste, musca si zgarie. De ce? E mai putin important acum. In lumea lui lucrurile sunt simple si justificate: Pentru ca bunica nu ma asculta si ma deranjeaza cand sunt ocupat. Stupid, cand ai 30 de ani. Absolut important cand ai 3. Eeeh, si cam de o luna, de fiecare data cand vorbim la telefon (o data la doua zile) discutia se centreaza pe: ai mai muscat? ai mai lovit? nu mai zgaria? trebuie sa arati ca esti cuminte. Nu mai primesti costumul de cavaler daca mai dai in bunica…etc, etc.

Ce am observat? 

Unu: a inceput sa minta. Stie ce urmeaza sa fie intrebat si imi spune ce vreau sa aud. Minte. 

Doi: Nu ii mai place sa vorbim la telefon. Cum incep cu intrebarile imi spune ca il doare mana de tinut telefonul la ureche si vrea sa mearga la desene animate asa ca trebuie sa inchid. La un moment dat mi-a spus ca ii e frica sa mai vorbim la telefon pentru ca il cert.

Tot gandindu-ma, mi-am dat seama ca nu am cum sa-l conving eu sa nu mai dea in bunica, nu prin telefon la 600 de km distanta. Nu am cum. Iar la asta se adauga toata frustrarea discutiilor prin telefon, eu ma enervez ca vrea sa scape de mine, el vrea sa scape de mine. Pot sa mai astept ca omul doua saptamani si sa discutam cand ne vedem fata in fata. Ce rost are sa ne certam prin telefon? Oricum abia ne intelegem loco. (Nu discutam despre de ce ii permite bunica s-o loveasca, asta e caz clasat).

La voi cum e? Care e ultima greseala pe care ati constientizat-o? Ar trebui sa merg la cursuri de parenting?