Copii de portofoliu

Aveţi copii? Bine. Nu aveţi? Bine.

În România (şi specific, pentru că am stat de vorbă cu oameni care îşi cresc copiii în alte ţări) copiii se nasc într-o societate cu o mare presiune socială. Presiune care ne face să creştem copii de portofoliu.

Cred că are legătură cu toată spaima noastră (şi aici vorbesc de generaţia tânără, <35 ani) şi plăcerea imaginii de sine. Până la urmă, proiectăm asupra copiilor noştri ceea ce ne dorim pentru noi sau ceea ce reuşim pentru noi.

Trăim într-o societate în care eşti privit cu suspiciune ca părinte dacă nu îi cumperi copilului tău cele mai noi şi cele mai calitative haine, cele mai cool jucării pentru că scrie pe ambalaj că dezvoltă creativitatea sau dexteritatea, dacă nu îl vaccinezi, dacă îl laşi să umble în picioarele goale, dacă nu îl duci la atelierul nu ştiu care pentru care dai 100 de euro ca să se joace cu alţi copii de vârsta lui, dacă nu îl hrăneşti vegan (bine aici exagerez, însă sunt destui în comunitatea asta, destui încât fiecare să avem câte unul printre prieteni şi ajunge doar unul care să te privească cu dispreţ pentru că tu nu o faci).

Suntem în epoca în care dacă nu consumăm nu existăm. Prin asta încercam să ne diferenţiem unul de celălalt. Consum mai mult şi mai special ca tine pentru că sunt o persoană cu nevoi mai mari şi mai speciale decât ale tale. Ne definesc nevoile că împlinire a vieţii. Ne educăm pentru nevoi, ne plimbăm pentru a ne defini nevoile, citim pentru a ne elabora nevoile. Roata ăsta începe să pută a putred, lucrurile ar trebui să stea altfel.

Eu nu îmi ţin copilul în chimicalele de la pampers, eu folosesc doar pamperşi biodegradabili.

Regulile de consum sunt prestabilite, le-am găsit aici, nu există alternativă. Şi ştiţi care e concluzia? Concluzia la care vor ajunge unii dintre voi după ce vor citi cuvintele astea este că eu sunt un părinte care nu îşi doreşte ce e mai bun pentru fiul lui. De aia militez pentru simplitate.

Copilul nu e o icoană, nu e de portofoliu. Copilul e o fiinţă umană căruia eu că părinte trebuie să îi asigur un cadru în care el să se dezvolte normal, nu să se dezvolte cu conştiinţa aşteptărilor din partea mea şi a societăţii. Ce e mai potrivit pentru un copil de doi ani? Să o hrănească şi să îi dea apă Ginei Girafa sau să hrănească şi să îi dea apă câinelui cu care creşte în casă?

Ar trebui să nu ne fie ruşine că hainele copiilor noştri sunt cumpărate de la second-hand, ar trebui să nu ne fie ruşine sau frică de faptul că din când în când copilul mănâncă de pe jos sau scurge fundul sticlei de cola, ar trebui să îl mai spălăm şi în chiuvetă din bucătărie nu doar în cada de la baie, ar trebui să nu mai fim atât de preţioşi şi în loc de tablete să le cumpărăm copiilor câini sau plante care înainte de toate îi vor învăţa să fie responsabili, ar trebui să le citim mai mult (şi în limbi străine – copiii de peste 1 an sunt ca un burete, absord tot, automat, nu au conştiinţă idei de a învăţa), ar trebui să îi lăsăm să cadă, să îi punem să îşi aducă singuri jucăriile, ar trebui să îi ştergem mai rar nas pentru că ar trebui să înveţe singur nevoia de a se şterge, să îi schimbăm mai rar nu la fiecare strop de supă, ar trebui să doarmă singuri în pătuţ şi ar trebui să înveţe să adoarmă singuri, ar trebui să îi lăsăm să crească independenţi pentru că oricum nu vor ajunge ce vrem noi să ajungă.

De cele mai multe ori ne dorim de la copiii noştri ceea ce noi nu am realizat şi asta e un lucru greşit. Lăsaţi-vă copiii să mănânce pământ, să umble în coşul de gunoi (atât timp cât nu mănâncă), lăsaţi-l să se joace cu alţi copii. Lăsaţi copiii să facă tot ceea ce vor atât timp cât nu le face rău sau nu fac altora ei rău. Cumpărând mai puţin avem şansa să oferim mai mult. Experientele sunt cele mai frumoase cadouri.

Leave a Reply