Amintirea un plaje – hacker pentru creier

Niciodată n-am crezut în locuri/muzici/chestii preferate. Poate pentru că așa am fost eu setat, fie într-o linie de adhd – să nu mă pot concentra asupra unui lucru prea mult timp – fie într-o linie poetică în care toate lucrurile care mă înconjoară trebuie experimentate. Nici măcar atunci când David și-a ales un animal preferat pe care uite că îl poartă de trei ani de zile după el. Da, când doarme, când mănâncă, când stă pe oliță, la plimbări – e animalul care îl liniștește și chiar dacă nu înțeleg mecanismul prin care se întâmplă, ce treabă am eu să-i despart când iepurele ăla mă ajută?

Dar nu despre asta e vorba. Anul trecut am fost în concediu, undeva în sudul Barcelonei. Am stat aproape două săptămâni la plajă ca șobolanii. Era final de sezon, plaja era imensă, câte un cearceaf la fiecare o sută de metri, literally aveam plaja pentru noi. Genul de vacanță pe care îl cauți atunci când ai un toddler. Din anumite puncte de vedere, cea mai frumoasă plajă pe care am întâlnit-o și nu râdeți în sinea voastră – pentru că am fost în multe locuri, in and out.

Mi-am dat seama de impactul pe care l-a avut plaja aia asupra mea într-o seară când obosit fiind nu mă lua somnul și am început să mă gândesc la prostii care să te adoarmă, am început să recit poezii, să vizualizez pagini din cărți, să număr oi sau să mă închipui la volan conducând pe drumul atlantic

Nu a funcționat, pentru că nu pot să mă concentrez, pentru că nu am imagini sau amintiri care să mă liniștească, pentru că nu îmi pot hackui creierul. Până când mi-a venit în minte amintirea unui moment cu mine pe malul mării privind în larg, David alergând prin fața mea și tot ce auzeam erau valurile pe mal. Și m-a luat somnul. Și mi-am amintit din nou a doua seară și am reluat cadrul în mintea mea. Și a funcționat. Timp de o săptămână mi-am hackuit creierul și-l calmam cu două minute de stat pe plajă în Castelldefels. Oricând vreau puțină liniște, mă duc acolo, stau puțin ascultând marea și mi-e bine. Pentru prima dată în viață, am ceva la care să mă întorc ca într-o gară de provincie unde simți că lucrurile sunt altfel. Fără vrăjeală, pentru că v-am spus de la început că nu pot să am momente din astea. A trebuit să fac 30 de ani, să alerg în fiecare zi pe plaja aia kilometrică pentru un moment de pace internă. E minunat acest sentiment de auto-control. Probabil îmbătrânesc. Dar nu mă plâng, viteza asta mi se potrivește.

Leave a Reply