Jucarii, jocuri si limite de varsta

Respecta cineva limitele de varsta de pe jucarii? Avem prieteni care nu o fac si nici noi nu o facem. Daca da, de ce respectati limitele de varsta de pe ambalajul cutiei de jucarii?

Eu nu le respect si am o justificare. E normal cumva, observi ca in dezvoltarea copilului el nu inghite jucarii sau nu le baga in gura (de ce? pentru ca obiceiul lui, deprins prin educatie – deci prin repetare – nu este sa bage toate chestiile in gura) si il lasi sa se joace cu masinuta aia care e cat pumnul tau desi pe ea scrie “not suitable for children under 3″.

I-am luat lui David lego-uri (city si star wars) pe care producatorul le baga la 6+. Aici nu e vorba de security, ci de indemanare, de faptul ca au o gramada de piese mici greu de montat si incredibil de greu de demontat care pe un pusti de 4 ani il frustreaza. Dar eu cred ca la varsta asta frustrarea jocurilor este buna. Pentru ca il monteaza sa vrea mai mult, sa mai incerce o data. Poate e mult spus insa imi aminteste de imaginea pe care o am cand ma gandesc la felul in care consumam noi informatia, fast food style. Vreau mai mult, mai mult, click aici. S-ar putea sa gresesc, insa il vad cum reactioneaza el si cred ca asa se dezvolta primul pas din ambitie. Cu piese de lego aruncate cat colo si plansete nu pooooooot. Asa ca va intreb pe voi – e frustrarea primul pas al ambitiei?

Ma gandeam ca la vara sa il invat sah. Nu stiu cat e de buna ideea asta. E doar un gand. 

PS. Evident, sunt discutiile cu jocurile pe calculator/tableta/mobil. Revin.

Povestea rechinului si a caracatitei

Poate pare ca nu e cel mai destept lucru cu care sa incepi postarile unui nou an pe blog insa am vazut un film. Short Term 12. Dincolo de personajele principale ale filmului, supraveghetorii unui centru de plasament temporar, exista o poveste in planul doi: povestea unei adolescente care vine in centru pentru o perioada si care odata ce leaga o relatie de prietenie cu personajul principal, ii spune ca tatal ei  o abuzeaza. Ii transmite acest lucru printr-o poveste pe care a scris-o. Iar asta este una din cele mai triste povesti pe care le-am citit vreodata:

Once upon a time, somewhere miles and miles beneath the surface of the ocean, there lived a young octopus named Nina. Nina spent most of her time alone, making strange creations out of rocks and shells. And she was very happy.

But then, on Monday, the Shark showed up.

“What’s your name?” said the Shark.

“Nina,” she replied.

“Do you want to be my friend?” he asked.

“Okay, what do I have to do?” Said Nina.

“Not much,” said the Shark, “Just let me eat one of your arms.”

Nina had never had a friend before, so she wondered if this was what you had to do to get one. She looked down at her eight arms, and decided it wouldn’t be so bad to give up one. So she donated an arm to her wonderful new friend.

Every day that week, Nina and the Shark would play together. They explored caves, built castles of sand, and swam really really fast. And every night, the Shark would be hungry, and Nina would give him another one of her arms to eat.

On Sunday, after playing all day, the Shark told Nina that he was very hungry. “I don’t understand,” she said. “I’ve already given you six of my arms, and now you want one more?”

The shark looked at her with a friendly smile and said, “I don’t want one. This time I want them all.”

“But why?” Nina asked.

And the shark replied, “Because that’s what friends are for.”

When the shark finished his meal that night, he felt very sad and lonely. He missed having someone to explore caves, build castles and swim really really fast with. He missed Nina very much. So, he swam away to find another friend.

Povestea este despre copii care trec prin greutati, fiecare din ei fiind caracatita care trebuie sa supravietuiasca rechinului. Metafora e frumoasa, insa prezinta o aplicatie mai profunda a unui concept de persuasiune: disonanta.

Oamenii experimenteaza disonanta la nivel personal, atunci cand le lipseste consistenta, cand exista o diferenta intre ceea ce cred si ceea ce fac. Disonanta produce efecte iar ceea ce e interesant este ca reactia pe care o avem este sa devenim familiari cu efectele disonantei, efecte care sunt distrugatoare. Nu cautam sa reparam crapatura din geam ci mai degraba sa devenim familiari cu ea si sa traim multumiti, intr-un fel de pace.

Rechinul este prieten cu caracatita si ii cere sa faca lucruri pe care le-ar face un prieten. Iar asta duce la o serie de efecte negative – prietenul ii dispare, nu mai are cu cine sa exploreze pesteri etc. Rechinul accepta ca familiar si natural comportamentul lui si pleaca mai departe, sa isi caute un alt prieten asupra caruia sa proiecteze acelasi comportament.

Pana la urma, iti distrugi propria lume si crezi ca ceea ce faci e un mecanism creativ, necesar si benefic. Disonanta reduce durerea propriei existente si iti permite sa te trezesti dimineata cu zambetul pe buze chiar daca noaptea care a trecut a fost plina de cosmaruri.