The Homerun

Am adus bursucul. Nu mai putea de emoţie când am ajuns în faţa apartamentului bunicilor. În ultimele zile, de fiecare dată când vorbeam la telefon mă întreba şi ce mai fac suprizele pe care mi le-ai cumpărat? iar aseară voia să doarmă cu toate. Ceva obişnuit.

După trei luni în care s-a pus praful pe televizor aseară s-a deschis automat pe NickJr şi tot ce aveam nevoie să văd după 9 ore de condus a fost un alt episod din Dora şi prietenii. Thank you for nothing.

Am dormit împreună şi de câteva ori m-a verificat să simtă dacă sunt lângă el. Mi-am dat seama că deşi îi place la bunici, îi place singur şi n-are probleme cu noi plecând şi lăsându-l undeva, în subconştient teama cea mai mare e teama de abandon, de singurătate.

S-a înălțat și e maxim de sâsâit. Dar e bărbat, vrea aventură, vrea să care, să ridice, să țină, sa arate că poate. Și are doar trei ani și opt luni. Încăpățânat ca un catâr. Iar eu alb în păr ca Vf. Omu iarna.

Drumul de la Arad la Bucureşti e plin de şoferi care ar trebui să conducă doar căruţe şi nu maşini cu sute de cai putere. Doar zic. Iar Duster 1.5/110cp e un adevărat urs. Și aerodinamic ca unul. O plăcere să urci serpentine cu el. Much like. Much gasoline.

- Cât mai avem?

- Două ore?

- Ah, ok. Super.

Needless to say că habar nu are de timp și ore:)