Echinoctiu de toamna

Ploua,                                                                                                                               cad picioarele umflate ale ingerilor in cestile noastre de cafea. 

Spume si lapte.                                                                                                               Ieftin si degeaba, pe trotuarul de la Origo, picioarele mele zbarcite.

Vanturile se aduc si se imping, ca intr-un dans electric, in cea mai aglomerata intersectie, ca in ziua in care a inceput anul scolar.

In televizor, un tigru afgan, rar ca talpile incinse intr-o zi ploioasa, se zbate sa scape de camerele lor de vedere.                                                                                                 Coltii sunt pentru a sfasia hartia de cadouri.

Apa pe care o imping din ochi in ochii ei,                                                                           o lectie de zbor a unui avio bi-motor la joasa altitudine. 

Oamenii in orasul asta sunt platiti sa impinga apa de colo pana colo,                             sa poarte apa dupa ei, pe cutiile lor de pizza,                                                                   pe gentile lor de piele luate la reducere, pe ceasuri,                                                     prin ganduri, prin barbi si pe sub unghii.

Fetei tale, ca o mare care sta ma sa inghita pe nerasuflate si fara urma,                         ma rog sa ma ridice din canalul acesta in care, printre frunze, mi-am prins pantofii.     

Ploua, cad din nori copii care au fost ganduri si n-au mai apucat sa se apuce de-o idee. 

Bucuresteanul

De doi ani facem Bucureșteanulhttp://www.decatorevista.ro/bucuresteanul-67-de-povesti-din-capitala/, seria de povești dedicate locuitorilor capitalei care ne ajută să vedem dincolo de meserii, statut social și, în general, aparențe.

Am cunoscut croitorese, piloți de avioane, ciocolatieri, vânzători de ziare și de apă minerală, artiști și activiști; am aflat povești de dragoste epice; și ne-au inspirat oamenii care își urmează pasiunile cu orice sacrificiu, fie că e propria brutărie sau mașinile de epocă. Și pentru noi e chiar mai mult de atât: seria Bucureșteanul este o școală în care studenți și tineri jurnaliști învață rigorile documentării, scrierii și verificării și o șansă pentru noi să-i descoperim. Vrem ca în anul care urmează să facem 40 de
noi articole și să susținem alți tineri jurnaliști și fotoreporteri să fie mai buni.

Pentru asta avem nevoie de puțin sprijin – vrem să strângem 10.000 de lei care să acopere cheltuielile de reporting. Și nu suntem singuri, îi avem alături pe abonații DoR, care fac fundraising de la prietenii lor cu prilejul unor prânzuri vesele pe care le fac sâmbătă, 27 septembrie. Ca să susții Bucureșteanul, donează pe pagina noastră de pe Galantomhttp://fcb.galantom.ro/decatorevista1. Strângem fondurile necesare cu ajutorul Fundației Comunitare București, ca parte a mișcării The Big Lunch Bucharest.

5 zile

Asta e perioada de adaptare pentru un puradel cu cresa. Atat i-a luat lui David sa treaca de la momentul plin de tipete, plans, implorat si mama, mama, nu mama… la momentul in care isi deschide singur usa de la grupa lui, intra si nu se uita inapoi. Cinque zile;) 

It`s not right

Zilele astea lucrez pe un proiect care are nevoie de o cercetare pe tineri adulti (18, 20, 22 – pe acolo). Treceti, va rog, peste exprimarea asta cu tineri adulti – it`s the best i can do, avand in vedere ca sunt cocolositi de parinti, ca inca isi asuma banii lor & more – nu poti sa spui ca esti adult cand faci asta. Pana la urma exista o legatura la un nivel mai mare pentru ca tinerii astia sunt parte a satului global, unde tendinta generala este impingerea maturizarii catre varste tot mai inaintate – in cazul asta, 30/35. Daca aveti timp si va intereseaza subiectul cititi The Death of Adulthood in American Culture.

Dar nu asta e topicul – topicul este legat de povestile care apar, in timpul discutiei, despre adolescenti, despre copii ai prietenilor, povesti de la scoala sau liceu – extensii ale studiului nostru catre varste de 14, 10 sau 8 ani. Ma gandesc la un lucru, si poate e gresita aceasta generalizare, dar problemele copiilor nostri, lucrurile pe care le fac ei si care ne ridica parul pe mana pentru ca sunt prea tineri pentru asa ceva apar datorita managementului prost ale propriilor noastre greseli. Managementul prost al propriilor issues genereaza management prost si issues in vietilor celor pe care ii influentam. Apropo de asta: bataia aripilor unui fluture intr-un punct al globului care genereaza un tsunami in cealalta parte a globului.

Ca ne proiectam sperantele, dorintele si aspiratiile asupra copiilor nostri suntem toti constienti si o facem voluntar (desi nu e un lucru bun in totalitate) insa erorile, greselile, frustrarile si ratarile personale sunt si ele in pachetul ala, fie ca ne place sau nu. Da, ne-am impacat (sau nu) cu propriile vieti, ne-am gasit parintii vinovati pentru alunecarile noastre dar asta nu face decat sa prelungeasca un lung lant al slabiciunilor. Ei ne bubuie emotional pe noi iar noi pentru ca suntem bubuiti nu stim decat sa bubuim mai departe. Iar treaba asta trebuie sa se termine undeva.

Esecurile lor nu sunt decat proiectii ale esecurilor noastre. Asta pentru ca firea umana e mai predispusa spre rau, animalul din noi nefiind decat legat, nicidecum imblanzit sau ucis. Treaba asta cu cresterea copiilor e despre asumarea si dezvoltare, in primul rand a mea, ca parinte si apoi, indirect si fara sa fac prea multe eforturi, a copilului. Pana la urma ne asteptam sa avem copii mai buni, mai intelepti si mai reusiti (whatever that means) decat am fost noi.

 

Oda in piata Victoriei

A trecut o luna si o saptamana de cand m-am mutat la Geometry, in piata Victoriei. Nu chiar in piata ci pe strada Frumoasa, care e la juma de minut de mers cu cataligele mele. Ce frumos suna…mergem pe strada Frumoasa.

Cel mai nasol lucru la Adbrain era distanta de casa, care dupa 6 ani de zile incepuse sa apese asupra geniului creativo-depresiv care ma insoteste. Cum venea frigul intram la metrou in septembrie si mai ieseam de sub pamant prin aprilie. Drumurile ies din casa – intra la metrou – urca la birou si coboara de la birou – intra la metrou – iesi acasa sunt obositoare si plictisitoare. Plus cate un autobuz si tramvai. 

E o placere sa ma urc in tramvai de acasa si sa cobor in piata Victoriei. Sa fac juma de ora pana la lucru, sa vad oameni, sa vad soarele pe cer, sa mai vad soferi retarzi (nu ca nu as vedea destui de pe bicicleta sau de la volan), reclame, cladiri. Serios. O fi metroul cea mai eficienta cale de transport prin Bucuresti dar mi s-a cam luat de program zilnic la metrou. 

So, am parcare de biciclete la birou, o gasca de bodegi la care pot sa mananc, GJ, SB – toate micile nenoriciri de care am nevoie ca sa fiu un copil fericit si un account eficient. 

V-am pupat, sunt pe trei campanii care stau sa inceapa:)