Prima noapte de spital

Prima noapte în spital a fost tristă. I-am lăsat pe amândoi în salonul ăla în care mirosea a brânză de oaie (deși Lavinia încerca să-mi explice că e de la cauciucul sau tartanul ăla de îl au pe jos eu tot stâna mi-o imaginam) și am plecat către casă încercând să îmi reprim conștiința care urla ”bă, ești nebun, te duci să dormi acasă și pe ei îi lași la spital?”. Eu așa văd lucrurile, familiile n-ar trebui despărțite și îmi venea să mă întorc să îi iau acasă.

Cel mai nasol a fost la injecții când șoarecul de preerie, întins între două asistente înghițea muci și lacrimi…au-au-au-au-au-au-au-au-au….Dar așa cum e acum e pentru bine și ăsta e gândul potrivit. Trebuie să am încredere că toate tratamentele alea, că branula aia nenorocită și toate asistentele care își dau silința să fie drăguțe o să îl facă bine. Aici mi-am pus eu o întrebare aseară, când l-am internat…de ce ai ales specializarea pediatrie dacă nu poți să te porți frumos cu un copil?

Ucraina e departe lângă noi

Ne speriem de ce am văzut în că s-au întâmplat în ultimele zile dar mai ales azi la 900 de km de noi, în Ucraina. Sniperi care trag cu muniție de război în civili sunt imagini de jocuri cărora după un timp vrei să le dai save & exit și să te întorci la ale tale, la bucătărie, la mașină, la exceluri.

În urmă cu câțiva ani am tradus un documentar despre Kiev, un oraș despre care se spune că a fost fondat de patru frați și poartă numele celui mai mare dintre ei și îmi amintesc că mă uitam la imagini și îmi spuneam băi, ce frumos e orașul ăsta. Aici aproape, lângă noi.

Tragediile capătă amploare cu atât mai mare cu cât ne sunt mai apropiate. Mă uitam la filmele de pe youtube, vedeam oameni împușcați live, în direct aproape. Oameni care citesc, care se spală pe dinți, care merg cu autobuzul, carne, ochi, haine, glume, zâmbete – împușcați. bam, headshot, întins pe asfalt, adios. Cu toții o simțim personală pentru că e aici, pentru că e 2014, pentru că suntem în Europa, suntem civilizați și avem așteptări unii de la alții. Soldații ăia care trag cu muniție de război primesc salariu din impozitele strânse de la victimele lor. Tragic e puțin spus.

Ce vreau să spun? În lume, mai departe de noi, în Somalia, în Sudan, în Republica Centrafricană, în Afganistan, în Bhutan mor în fiecare zi oameni nevinovați împușcați, aruncați în aer, mutilați, închiși nevinovați. Și dramele lor nu mai sunt ale noastre pentru că ne despart câteva mii de kilometri, pentru că nu intră în newsfeedul meu, pentru că e acolo, undeva departe ca și cum n-ar exista. Nicăieri în lume oamenii n-ar trebui să moară de mâna oamenilor. Și totuși o fac. Dacă ce se întâmplă în Ucraina nu va schimba nimic măcar să ne învețe pe noi, ăștia mai civilizați și cu așteptări, că oamenii mor oriunde ar muri și dramele se întâmplă oriunde ar fi. Nimeni n-ar trebui ignorat doar pentru că stă departe.

Fuga de acasă este sănătoasă

gfdgfdgAm fugit și eu de acasă de câteva ori în viața asta. Uneori a fost comic, alteori nu. Depinde unde era casa și unde fugeam. Cea mai deasă și punkistă fugă de acasă era vara. Aveam 12-13 ani, stăteam la bunica, la Adjudu Vechi, și mă anturasem cu niște puștani de vârsta mea care erau mai bagabonți. Nu mă mai jucam cu cei de pe strada mea pentru că erau plictisitori și m-am aventurat câteva străzi mai încolo, dincolo de intersecția aia de mă speria tare. Unu stătea aproape de cimitir de începusem să ne facem veacul pe acolo și alți în marginea satului, de începusem înțelegeți voi. Fugeam la Siret, era aproape, n-aveam voie pentru că era periculos și fugeam. Ei aveau bicicletele părinților, eu mergeam pe portbagaj și țineam undițele și setcile. Uliță de piatră, soare sus pe cer, fugeam la Siret. Era mare și periculos, băieții mai mari făceau baie la casa de apă sau săreau de pe pod, gâște, rațe, ei se îmbăiau toată ziua, eu pescuiam. Veneam acasă seara cu o pungă de pește și bunica mă bătea. De câteva ori, până s-a plictisit și m-a lăsat în pace. Și apoi am făcut pneumonie și a trebuie să mă trimită la București. Acum mă gândesc că dacă David va vrea vreodată să fugă de acasă, trebuie să îl conving cumva să mă ia și pe mine.

Am vrut să mă călugăresc

Am vrut și eu să mă călugăresc odată. De fapt nu eram doar eu, eram mai mulți, șase în total.

Era 15 septembrie, în urmă cu cinci-șase ani. Plecam la Bistrița și apoi urcam pe Dorna, aveam o dubiță de marfă cu două locuri în față și în spate loc de marfă. Am pus saci de dormit, saltele, pături și rucsaci în spate, am desfăcut niște zacuscă și am dat drumul la niște Blindside. Am plecat vineri dimineața către Bistrița iar la Feldioara am vrut să ne călugărim. Lipisem în geamurile din spate niște afișe cu Iris luate de pe un stâlp,  ca să nu se vadă că acolo unde ar trebui să fie butoaie sau cutii sau orice altă marfă dormeau patru hăndrălăi.

La Feldioara, cum ieși din orașel, e o vale adâncă, o bandă pe sens și dublă continuă. Ștefan, care conducea, avea carnetul luat de curând. A depășit o dacie papuc iar sus, în vârful dealului stâtea poliția la pândă. Vedeau doi kilometri de dublă continuă. Evident că ne-a oprit. Dialogul care a urmat a fost ceva de genul.

- Unde mergeți?

- La Bistrița….

- De unde veniți?

- De la București.

- Ce aveți în spate?

- Eeeh…una, alta…unii, alții….

- Să vedem…deschideți în spate, vă rog.

-…..

-….Bă, voi sunteți nebuni!?! Patru, mă? Ce faceți mă la Bistrița?

- Ne rugăm.

Cam asta a fost. Ne-au dat amendă, ne-au dus cu girofarul până la gară în Feldioara și teoretic ne-au pus la tren. Practic, am plecat cu două ocazii până la Sighișoara și acolo ne-am băgat în spatele lui Cristi Minculescu iar. Ne-am rugat pe munte. I-am mulțumit lui Dumnezeu că am ajuns după ce am urcat vreo șase ore prin zăpada mare cât China. Nu mă mai călugăresc niciodată.

Rasul alb din muntii Afganistanului

Timpul de lectură e ca un râs alb din munții Afganistanului. Am ajuns să îmi programez timpul liber pe jumătăți de oră pentru zilele din timpul săptămânii. Weekendul a devenit o zonă atât de importantă și sfântă încât pot să renunț la prietenii pentru el. Bine, nu prea dar cam asta e ideea.  Weekendul e pentru odihnă și pentru hârjoana de băieți.

E o loterie, Lavinia pierde zi de zi, rar o aud seara să spună că a făcut tot ce a vrut și s-a mai și odihnit. Însă are zile, uneori una după-alta, când îmi spune victorioasă: Știi ce am făcut azi la prânz? Am dormit. Și e amuzant. Pentru că și la un an de la naștere încă nu am reușit să ne reprogramăm sută la sută. Eficiența noastră e încă pe la 70-80%.

Citesc în metrou când plec spre birou, dar schimb metroul o dată și autobuzul o dată și asta înseamnă că la trei-patru pagini trebuie să fac pauză. Ceea ce nu e o lectură rumegată. Pe metrou seara citesc fie o revistă, fie stau pe telefon sau orice altceva. Zilele astea fac un research de prostii de făcut la nunta unui prieten. Și aia e seara.

David rupe cărți, are un teanc de reviste pe care i le-am dedicat să le rupă. Și are program dimineața și seara când rupe câte o pagină-două. Cărțile din biblioteca deschisă au dispărut de pe primele două rafturi (și se pregătește al treilea) iar biblioteca închisă stă închisă….până când o să se prindă el cum se deschide. Destul de ușor, de altfel, mă mir că nu a făcut-o până acum.

Știți cum e râsul alb din munții Afganistanului? Extrem de rar.

Dez-gust de București

În niciun alt moment spiritul de sălbăticie al bucureșteanului nu se activează mai tare ca atunci când în autobuz urcă un aurolac/țigan/homles care pute. Și sunt sincer când zic că pute, nu miroase urât. Am văzut oameni bătuți, înjurați cu ură și împinși afară din autobuz pentru că miroseau. O să spuneți că nu au dreptul să călătoreasc pentru că nu au bilet și că cine plătește bilet are dreptul la o călătorie civilizată. Dar arătați-mi un autobuz sau un tramvai cu 100% din călători fiind corecți. Un tramvai. Iar de obicei, cei care nu au bilet sunt și cei mai violenți. Mă scârbește enorm animalul din noi. Pe unii îi excită.

Se duce zăpada. Era și cazul. Mormanele de zăpadă de la colțuri sunt cele mai jegoase chestii pe care le vezi plutind pe trotuare. Au devenit mormane de noroaie. Deszăpezirea, ca de fapt orice altă acțiune a primăriei și a mumiei care o conduce, s-a făcut în cel mai mare mișto posibil. Cine îl mai votează pe Oprescu poate să se mute la Vicșani. Sufletul orașului sunt oamenii iar în primăvara asta, sufletul e plin de jeg.

Tot în transportul în comun sau pe stradă, oamenii nu își mai cer scuze când te calcă pe pantofi. Toată lumea se face că plouă, nimeni n-a simțit că a călcat pe o suprafață moale și denivelată. Ne sălbăticim pe zi ce trece.

Uite un lucru frumos.