Draga David,

 

Nu stiu cum a trecut timpul atat de repede dar ai implinit 1 an. 365 de zile. Fantastic. De cateva zile ma gandesc la treaba asta si mi se pare fantastica. Imi amintesc in detaliu ziua in care te-ai nascut si mi se pare ca a fost ieri.

E plin internetul de scrisori din partea parintilor catre copiii lor, nenascuti, care implinesc o saptamana, o luna, un an, sapte ani, paispe ani, care se casatoresc, care au prima depresie din dragoste, care pleaca in armata si asa mai departe. Fiecare om isi doreste pentru copilul sau, dragoste, succes, maturitate, bani, calatorii, prietenii, carti bune, scoli misto. Fiecare om isi iubeste copilul, vei intelege si tu asta deplin doar cand vei deveni parinte. N-am sa ma astept de la tine sa intelegi acum, la adolescenta sau in sevrajul primei iubiri. Vezi tu David, vei invata multe lectii in viata insa una din cele mai importante pentru omul tau interior va fi ca nu poti intelege un lucru sau o stare pana nu o vei experimenta in totalitate. Te iubesc iar asta o sa o intelegi cand vei petrece macar o zi in pantofii mei si vei avea si tu propriul copil.

In seara in care te-ai nascut mergeam cu mama la Starbucks. N-am mai ajuns acolo, ne-am oprit la spital iar doctorita a hotarat ca ora 22.30 e o ora buna pentru ca o minune sa se intample. Si te-ai intamplat. Te-am auzit plangand in sala de nasteri si m-a pufnit rasul pe hol. Ai ras si tu de mine in ultimul an de nu mai stiu cate ori dar ai ras si tu asa ca suntem chit. Uite, asta e unul din lucrurile pe care nimeni nu mi l-a explicat inainte sa am un copil: faptul ca copilul tau e egalul tau (mai ales cand e vorba de noi, barbatii). Da, o sa ai o gasca de chestii de invatat, dar uite – tu m-ai invatat primul lucru: ca trebuie sa te tratez ca pe un egal.

David, imi doresc sa ne reuseasca, noua trei, toata treaba asta cu copilaria – noi sa stim sa ramanem destul de copii incat sa nu ne ofilim ca niste tristi iar tu sa cresti un copil liber. E un pariu cu mine, pentru tine si pentru libertate. Niciodata sa nu fii multumit de tine, zbate-te, lupta-te, cere mai mult, ofera mai mult (cel putin in dragoste), alearga mai mult, dormi mai putin, citeste mai mult, razi pana nu mai poti, cauta adevarul in toate si el te va elibera. Cauta-ti calea, cauta-ti omul interior si educa-l, ridica-l. Construieste-ti casa interioara pe stanca, nu pe nisip. Niciodata sa nu uiti calea catre casa, asta imi doresc de la tine. Noi te vom iubi intotdeauna, chiar si daca va trebui sa ne suni cu taxa inversa.

Ma bucur ca numele tau e David, e numele potrivit. Imi dau seama, acum cand zi de zi facem schimb de energie noi doi, cand zi de zi ma gandesc la spiritul tau, ca David n-a fost un om perfect si ma bucur de numele tau. Ma bucur de faptul ca nu vei perfect, ca vei cadea si te vei impiedica. Nu vreau sa fii perfect, vei gresi iar asta te va invata pe tine, ca om, sa fii mai bun.

Ar fi multe de spus dar ma opresc aici. Iti povestesc eu cand te faci mare, e mai misto sa radem in doi. La multi ani, baiete!

Sa ai grija de Anastasia cand va faceti mari;)

1 (1) 1 (2)

1 (3)1 (4)   1 (4) 1 (5) 1 (6)  1 (8) 1 (9) 1 (10)1 (11)  1 (12) 1 (13)

Intoarcerea la Fericire

Cu mama lui Iulian, doamna Ana (sau Anuta, cum ii spuneau cei apropiati) am multe amintiri. Aici, acolo si dincolo, ca intr-un film foto intins peste un bec: amintiri cu ea in Gara de Nord cand pleca la Campulung sau Parva, amintiri cu ea in Tico razand si povestind despre fete cu Catalin, amintiri cu ea in garsoniera lui Iulian de langa Cismigiu, amintiri cu ea in curtea spitalului Fundeni si pe holurile alea sinistre, amintiri cu ea mancand la cantina de la drept, amintiri cu ea la Parva cand ne pazea hainele iar noi ne imbaiam in paraul ala prapadit iar apoi ne-a dus la casa mamei ei si ne-au scos o tava cu costite de miel de la cuptor, amintiri cu ea prin Bistrita la Semida, amintiri cu ea prin troleu de la Obor spre Universitate, amintiri cu ea pe canapeaua din bucataria noastra iar la plecare mama ii da un borcan de miere sau de zacusca si poate cea mai calda dintre toate amintirea catorva seri petrecute in bucataria ei, pe recamierul de langa soba cu lemne la glume si ciorba.

Amintiri aici, acolo si dincolo, ca niste spikeuri dintr-un chart pe care nu ai cum sa nu le observi, amintiri care iti revin cand asculti o poezie sau alta si in prezenta carora nu poti sa nu imi retin un fior sau uneori o lacrima.

Au fost multe momente care mi-au marcat relatia cu mama lui Iulian insa ultimul dintre ele, si cel la care tin cel mai mult, este faptul ca, atunci cand am aflat ca a murit, mi-am dorit sa ii car cosciugul iar viata mi-a indeplinit dorinta asta. Mi-am dat seama, in zilele acelea, dintre dimineata in care m-a sunat Iulian si mi-a spus printre lacrimi “a murit mama” cautand impacare intr-un prieten care era prea adormit si prea satul de toate ca sa il creada din prima si dupa-masa in care am ajuns in Campulung cu trenul, ca nu am cunoscut niciodata o persoana care sa sufere atat de mult si sa nu se planga dar in schimb chiar sa fie o sursa de inspiratie si energie pentru cei din jur. Eram un copil prost care se uita la ea ca la o super-femeie, nu stiu daca icoana, dar sigur o femeie pe urmele careia in viata ti-ai fi dorit sa calci. Mi-am dorit sa ii car cosciugul ca un ultim gest de onoare, ca un ultima vorba vei fi mereu cu mine. Cand i-am coborat cosciugul in groapa priveam in el si ma vedeam pe mine, ne vedeam pe noi toti care o plangeam. Il vedeam pe Iulian, pe Vali, pe Catalin, il vedeam pe Soimaru, o vedeam pe Iulia, o vedeam pe Paula, il vedeam pe Gusti. Vom muri, vom disparea, vor scormoni viermii in carnea noastra, insa ma intrebam cati dintre noi vor merge la groapa lasand in urma o atat de mare influenta in vietile atator de multi oameni. N-ai cum sa nu te intrebi treaba asta la o inmormantare. Pana la urma, moartea – un eveniment atat de maret in felul nostru de a fi – e doar o concluzie a ceea ce am fost, a cat de mult am contat – fara speechuri motivationale, fara sfaturi de succes in 10 pasi, fara prezentari si fara mase de oameni care sa ne urmeze. Moartea e doar o linie rosie sub care ni se permite sa ne strangem hainele, sa ne ridicam patul si sa vedem daca ne da cu minus sau plus.

Am fost unul din cei norocosi, si am fost multi cei norocosi, care au petrecut timp cu ea iar acum regret ca nu am petrecut mai mult. Nu i-am fost copil dar s-a purtat cu mine ca si cum as fi fost al ei si asa facea cu toti, cu un sfat bun, o vorba calda sau o imbratisare de femeie micuta cu suflet mare.

In cinstea ei, a reusit Iulian sa scoata o carte de poezii. O gasiti la Editura Litera, se numeste “Intoarcerea la Fericire” – Ana Vacarean. Nu pierdeti nimic, din contra. Cautati de o cititi, nu pentru valoarea ei literara ci pentru a privi, printr-o fereastra deschisa, in sufletul unui om bun. Un om cu adevarat bun.

#treizeci

Draga mea,

Asa cum iti marturiseam aseara, o repet si aici: Daca imi spuneai acum sase ani ca vom petrece aniversarea ta de 30 de ani impreuna, veghind somnul baganbontului de David si gandindu-ne cat sa ii mai tinem tratamentul asta cu aerosoli, probabil as fi ras cu lacrimi.

Dar uite-ne aici, casatoriti de doi ani, invatand unul despre celalalt, invatand sa ne crestem baiatul, amuzandu-ne de toti care ne bat apropouri sa ii mai facem o surioara, facandu-ne planuri sa ne mutam la Bxl si sa ne luam un an sabatic peste cinci ani, cumparand carti, in curand o sa ne contram pe culoarea parchetului de pe hol (iar tu o sa castigi) si pe culoarea peretilor din dormitorul mic atunci cand o sa il transformam, oficial, in camera lui David. E minunata viata alaturi de tine iar tu stii lucrul asta.

Vreau sa iti spun multe lucruri, asta e o problema a poetilor, au prea multe de spus si uneori aluneca in ridicol. Insa ultimul lucru de care poate fi acuzat un barbat cand ii scrie cuvinte de dragoste sotiei sale este ridicolul.

Asa ca vreau sa iti multumesc. Pentru ca ai spus “Da” in ceainarie. Uneori ma intreb cat curaj ai avut sa iti asumi o relatie cu mine. Pentru ca pot sa te sarut din cap pana in picioare, pentru ca radem impreuna, pentru ca luam micul dejun impreuna si pentru ca seara mereu ma astepti cu mancare calda (bine, nu mereu dar oricand putem sa comandam pizza, right?), pentru ca esti cel mai frumos partener de calatorii si dupa ceva ani in care gandul asta nu mi se parea potrivit, ai devenit cel mai bun prieten al meu.

Citeam undeva cum ca viata femeilor incepe cu adevarat de la treizeci de ani. Sau ca o femeie devine femeie dupa varsta asta. Oricum ar fi, douazeci sau treizeci, esti o femeie minunata, cu un suflet cald si gusturi bune, de la care am invatat foarte multe lucruri. Da, viata noastra se rezuma in ultima vreme la viata lui David dar viata mea se rezuma in ultima vreme la tine si la el.

De ziua ta, tot ce pot sa spun pe blog (fara sa dau din casa si sa rada lumea de noi si de toate prostiile care ni se intampla) este:

Te iubesc, la multi ani!

Iar in final ceva fin, de la unchiu` Nicu Pestera si Taraful Semintele Rele:

“Auto”-educatie prin intrebari

Intrebarea care ma bantuie zilele astea este:                                                                       Pe cine trebuie sa educ mai intai? Copilul sau bunicii?

Nu stiu ce inseamna un copil “rasfatat”. Am crescut cu imaginea unui copil care nu asculta, care tipa ca un crizat desi parintii ii spun “vorbeste mai incet”, care tranteste si arunca jucarii fara motiv, care isi pocneste mama cand ea se apropie sa il sarute and so on and so forth. E asta un copil rasfatat in sensul ca toate manifestarile astea sunt rezultatul educatiei primite de la niste parinti mult prea ingaduitori? Chiar nu stiu ce inseamna rasfatat si unde e limita peste care sa nu trec si evident, sa nu il las pe David sa treaca. Ce am eu in minte sunt niste preconceptii si nu stiu daca sunt bune.

Revin la intrebare: Pe cine sa educ mai intai? Pe David cu “David, nu ai voie cu telefonul lui tati pentru ca sta toata ziua prin buzunar si prin maini iar ultimul loc in care trebuie sa ajunga telefonul este gura ta!” sau cu “David, nu ai voie la priza”, “David, nu scoate lampa din priza”, “David nu trage de cablul ala”? sau pe bunica-su cu “Tata, nu-l mai duce la centrala sa exploreze el butoanele de la centrala” sau “Tata, nu-l mai tine in brate sa se joace cu intrerupatorul”?

Am auzit-o pe mama spunandu-i cuiva ca ea nu si-a alintat niciodata copiii (iar asta e foarte adevarat) si ca acum nu poate sa ii reziste lui David si “trebuie” sa il alinte.

Dileme, dileme. Intrebari, intrebari.Uneori am senzatia ca il scap pe David din mana in detrimentul alor mei iar treaba asta imi da o senzatie de nesiguranta si mi se pare ca viitorul copilului este pecetluit, ca va arunca cu mancare pe pereti si se va tranti in fund sa planga (de fapt, asta o face deja) cand o sa ajunga la 18 ani si o il refuze prima gagica. Si eu, de felul meu, sunt un tip relaxat.

Intalnire cu Cerber

Am un var la facultate, in Bucuresti. La Poli. Nu ne-am vazut de ani de zile asa ca undeva, candva, trebuia sa ne intalnim si sa povestim ca doi baieti. Saptamana trecuta am avut un pitch important, miercuri, eram tot in euforia prezentarii (unde i-am dominat;) dar asta e alta mancare de peste), vin la birou dupa prezentare si imi propun, pentru ca eram obosit, sa nu mai fac nimic in ziua si sa ma dedic maritului internent si copiilor sai, orice ar insemna asta si oriunde m-ar purta google.

16:00 _ Ma suna tata: “Bai, vezi ca vara-tu e la spital la Municipal, a cazut cu bicicleta, suna-l si tu, du-te pe la el si vezi ce s-a intamplat”.

Eu sunt un baiat sufletist si la genul asta de vesti sar in picioare instant. Il sun pe student, abia putea sa vorbeasca, ma urc in metrou si ajung in 30 de minute la Eroilor. Ideea e ca asta era destul de bubuit la telefon, nu stia unde e, tata nu mi-a dat prea multe detalii asa ca ma gandeam ca l-a lovit careva cu masina, mai ales ca ajuns la spital. Merg si eu cu bicicleta

Anyway, ajung la spital, intreb la receptie de el si tanti imi zice “E la Urgente Majore 2. Urmati linia verde”. Cand sa intru in camera de garda, urmand linia verde dau de paznicul care tinea cativa oameni la usa.

Stop! Unde mergeti?

La Urgente Majore 2. E frati-miu aici, a cazut cu bicicleta, l-au adus cu salvarea, m-a sunat sa vin. Il cheama Macovei, uite buletinul meu, tot Macovei si pe mine.

 Stati aici. Informez doctorul si va cheama el.

Seems legit asa ca stau. Dupa fix 5 minute in care paznicul, acest Cerber de care nu trecea nimeni nu s-a miscat nici macar 1 centimetru se uita la mine si imi spune:

Domnu` Macovei, puteti sa mergeti. Am uitat de dumneavoastra.

Intru, stau de vorba cu doctorul, asta al meu era pe la radiografie. Il gasesc, merg cu el la ecografie, la ortopedie, inapoi la medic si de acolo ne trimite la neuro. Era destul de sifonat, cu capul spart, clavicula deplasata, de abia se misca, vomita. Cazuse undeva prin campus, coborand pe dealul Poli, intr-o curba, pe o poteca cand si-a dat seama ca nu are frane. Am vazut si eu biciclisti rupti si loviti de masina dar asta era destul de serios pentru unul care a cazut pur si simplu. Ca sa mergem la neuro am iesit pe o usa laterala si am intrat din nou pe usa la care statea Cerber de paza. Avand in vedere ca eram de doua ore in plimbare pe acolo, am intrat ca la mine acasa. Dar nu, Cerber are memorie scurta:

18:45_Domnu` Macovei, nu aveti voie.

Pai?!

Se schimba tura, eu va interzic sa intrati, daca vrea colegul sa va lase dupa ce preia tura e treaba lui dar eu nu pot sa va permit sa intrati.

Pai, merg la neuro cu asta. Nu-l vezi ca e in pat?

Merge infirmieru cu el.

Bai, nu. Merg cu el.

Domnu` Macovei, vedeti ce scrie pe usa? Accesul interzis insotitorilor. Nu intrati.

Si se duse infirmierul. Era 7 fara un sfert. La 7 si cinci, dupa ce preia Cerber2 tura vine la mine. Vine e mult spus pentru ca eram de o parte si cealalta a unei usi care era deschisa permanent. Eu langa oameni la fel de nervosi si disperati ca niste nebunei ii tin in loc. In fine:

Dumneavoastra unde aveati ranitul?

La neuro. De ce?

Ca m-am uitat la neuro acum si nu e nimeni.

*Bai, esti nebun? Acolo s-a dus. Poti sa verifici, te rog, unde e.

Vine inapoi si imi spune ca nu e la Neuro1 si sa ma duc la Neuro2 sa vad acolo. Imi arata usa de Neuro2, unde nu aveau paznic. Intru, vad doua babe intinse pe paturi si ma intorc sa il pun la curent.

Nu e. Poti sa afli unde e?

Asteptati. Se intoarce dupa 2 minute: Nu l-am gasit.

Mi se parea atat de misto ce se intampla incat am pufnit in ras. Langa mine, un tigan isi baga si isi scotea in Cerber2 pentru ca venise cu nevasta-sa lesinata si asta nu il lasa sa ii duca o sticla cu apa plata.

Bai, am facut 15 ani pentru crima. Cu tine mai fac 15 ani!!!!

Calmeaza-te ca chem politia!

Sa vina cine o vrea sa vina, fac 15 ani pentru fiecare!

Pe scurt: Am baut o cafea oribila, cea mai oribila cafea din Bucuresti, am mancat un sandwich, a mai trecut juma de ora si iese un infirmier pe o alta usa cu un pat si dupa forma capului, imi dau seama ca e omul meu. Fusese la neuro. Nu stiu cate neuro, cate usi sau cate chestii suspecte se intampla in spitalul ala dar eu m-am intalnit cu ele toate. In final, l-am luat acasa in seara aia. E ok. S-a dus si el acasa pentru cateva zile. La Braila.