Road Grand Prix – Ploiesti

Am aflat de Road Grand Prix Ploiesti la doua zile dupa lansarea siteului. Nu mai tin minte cum dar mi s-a parut foarte tare ideea unui concurs de ciclism pe sosea, avand in vedere ca eu nu auzisem decat de mtb-uri in jurul meu. Inca de atunci mi-am spus ca vreau sa merg la Ploiesti, indiferent de ce se va intampla. Am incercat si mtb dar asfaltul si cursiera sunt placerile mele vinovate.

Sa o iau pe rand. In primul rand nu am fost cu Mitza.  Pentru ca Mitza nu e bicicleta de concurs. Nu stiam ce inseamna biciclete de concurs foarte bine dar am apreciat singur ca nu are cum, desi e cursiera, sa fie Mitra aia care e alergata. Mitza e inca ruginita, franele nu sunt foarte bune pentru ca le-am schimbat acum o luna si nu le-am mai reglat, rotile sunt putin descentrate de la gropile din asfalt, n-am pantofi de spd pentru pedale. Ma rog, eu o iubesc dar in momentul asta, din orgoliu, nu m-as prezenta cu ea la un concurs:)

In ajutor mi-a venit Bogdan Antohe si al sau Smart Atletic Club, caruia ii multumesc pentru ca a avut incredere sa imi dea pe mana un Felt Z95, care in comparatie cu Mitza parea o nava spatiala. Ghidoanele erau mai largi, cadrul era mai inatl, mi-a luat vreo 10 km pana ne-am imprietenit.

Sambata imi faceam planul in minte. Trezire, masa copioasa si evacuare cu trenul catre Ploiesti. Partea nasoala era singuratatea. N-am avut cu cine sa merg iar pe grupurile de ciclism de pe fb nimeni nu sarit in sus. Ma rog, eram pe punctul de a renunta insa nu stiu cum, la un moment dat, mi s-a parut o prostie gandul asta. Sa renunt pentru ca sunt singur?

In Gara de Nord l-am intalnit la casa de bilete pe Bogdan de la VirusBike. Eram in spatele lui la bilete si m-am lipit instant de el. Nu stiu cat i-a placut treaba asta dar mie mi-a facut bine la moral, eram mai vesel. Pe tren si la coborare ne-am mai anturat cu niste baieti.

La concurs am ramas uimit si mi-am dat seama ca din punct de vedere al pregatirii fizice, n-am ce sa caut acolo. For real, baietii aia de la amatori 19-39 aratau atat de bine pregatiti, atat de bine pregatiti de parca venisera de la concursuri de IronMan. Atat de bine pregatiti, repet asta ca sa imi intre in minte. Eu in schimb aveam pofta de o pizza, nu stiu cum.

Biciclete scumpe, scumpe, scumpe. Puse toate cap la cap, sareau de cateva sute de mii de euro. Si nu fac misto de voi. Numai a mea batea 800 de euro. Eram vreo 74 de ciclisti si am vazut bicle care sareau de 5k de euro. Muschi tata, biciclete scumpe. Eram in locul nepotrivit. Sau poate eram in locul potrivit pentru un semnal de alarma si o schimbare de atitudine. Incercam sa sug burta cat puteam de mult.

Needless to say dar e primul meu concurs de ciclism iar faptul ca luam startul era oricum o victorie, fara sa mai vorbim de finish.

La start, m-am amplasat pe la mijlocul plutonului, ca sa nu incurc si sa nu raman nici la coada de tot. Nu stiu cum se merge in pluton dar mi-am propus sa fiu atent sa nu ii incurc pe baieti si sa nu cad. Orice dar sa nu cad. Stiam clar ca nu voi rezista foarte mult dar cel putin o tura imi propusesem sa ma tin de plutonul fruntas, pana incep sa ma scurg:)

Am bagat atata forta incat dupa primele doua ture eram obosit. Pe la turul patru, plutonul fruntas m-a depasit prima data. Imi era rusine de mine ca venisem la concurs si baietii astia zburau iar eu parca mergeam inapoi. Ii auzeam de pe margine cum primesc incurajari si m-am deprimat putin ca sunt singur iar. M-a depasit si Bogdan, are si el un tur inaintea mea. La un moment dat am desfacut gelul isostar pe care mi-l luasem la start. Energie pura instanta. Jur. N-am mai experimentat asa ceva niciodata. Am bagat power un tur si am inceput sa depasesc. La mine nu era cazul sa prind un pluton, sa stau la trena, eram atat de incet, venele bagau power pe frunte desi dadeam tot ce puteam din mine.

Pe la turul 7, m-a depasit iar plutonul fruntas. Mi-am propus, desi eram rupt sa nu renunt. Ultimul sa ajung dar sa termin. Mi-am dat muzica tare in casti sa nu aud nimic si imi spuneam singur “baga! baga! baga!” si bagam. Ochii in asfalt si bagam. La turul 8 am facut pana. Am luat o gura de canal dupa primul viraj si s-a rupt filmul. Am oprit, fash-fash-fash. Game over.

Brusc, varianta cu ultimul a devenit o certitudine desi vazusem un tip cu KTM care facuse pana inaintea mea. Mi-am spus “Well, this is it. O sa rada toti atletii astia de tine. Selavi.” Am luat-o incet in carca si am iesit de pe traseu. Am predat cipul si m-am pus jos, am baut o apa. Eram obosit. Nu atat de obosit incat sa nu termin si de fapt, asta a fost mica mea tragedie, ca nu am apucat sa termin. Nu am luat in calcul ideea de pana deloc, pentru ca asfaltul era ok, curat, drept. Ma rog, se intampla si la case mai mari deci asta e.

Am mai stat un pic cu baietii sa vedem Elite si apoi in tren si gea acasa! As fi vrut sa imi iau o diploma dar mi-a fost rusine. Mi-am pastrat doar numarul de concurs, 380, ca sa stiu ca am fost la Ploiesti.

Cam asta e. Sigur se va mai repeta. Keep in touch.

Epilog? Locul 69 din 75:)