Viata fara cash

Sau cu cat mai putin cash. Pe cat se poate. Daca se poate.

Primul lucru pe care l-am facut acum un an, dupa ce mi-au furat portofelul in Barcelona si am reusit sa ma intorc acasa fara absolut niciun document a fost sa-mi fac 2 carduri pentru acelasi cont de debit pe care il folosesc ca sa am unul de back-up in caz ca raman iar amanet pe undeva. Tot atunci mi-am propus ca de acum inainte sa folosesc cat mai putin cash. Cum e dupa un an de cat mai mult contactless?

Mai mult de 50% din cheltuielile uzuale sunt cashless. Carrefour, Mega, OMV, KFC&McD, cafenele, uber sau online (bilete de avion, jucarii, consumabile). Mi-am impus sa folosesc cat mai putin cash si am observat ca patternul de consum nu e influentat de searchul pentru pos. Din contra – am ramas uimit o data sau de doua ori de niste magazine mari de cartier care nu aveau pos. Ce tratez cu mai multa atentie, in schimb, sunt calatoriile. De obicei imi place sa plec din start cu plinul facut si toate consumabilele de drum luate insa in calatorii am cele mai mari sume cash de back-up cu mine (tops 100 euro).

Doua lucruri super-enervante:

- nu imi pot alimenta cardul RATB online decat cu exact acelasi ultim titlu de calatorie inregistrat in baza lor de date pentru cardul meu. Si cumva, ultimul titlu pe care il au ei inregistrat la mine nu e abonament pe toate liniile. Asa ca il incarc de la ghereta.

- Posta Romana nu accepta plata cu cardul. Comerciantul cu cele mai ciudate preturi: 0.75 lei, 1.43 lei, 21.80 lei – nu accepta plata cu cardul si bineinteles nu are niciodata marunt pentru rest, trebuie sa mergi cu bani fixi. #sinistru

All in all, singurul dezavantaj pe care il observ la stilul asta de viata este ca iti da mana libera la limita de plata. De exemplu, au fost cazuri cand plateam cash la cumparaturile din Carrefour plecat de acasa cu bani fixi si evident trebuia sa ma incadrez in ei si viata mergea bine, nu duceam lipsa de nimic. Acum nu mai fac asta si valoarea bonului de cumparaturi a crescut vizibil. Faptul ca ai bancnotele hard in mana te face mai constient de valoarea lor? 

Ce mai platesc cash? Covrigi, merdenele, o doza de cola de la magazinul din colt, parcarea (uneori), salariul bonei, o parte din facturi si bineinteles, banii de pusculita ai lui David.

De ce il implic pe David in cat mai multe activitati

Cred ca momentele pe care le petrecem impreuna trebuie sa devina experiente. Atat pentru el cat si pentru mine. Sa ma explic.

Are aproape 4 ani insa stiu foarte bine cum s-au derulat primele 3 zile din viata lui. Timpul a trecut super rapid. Il implic pe David in cat mai multe activitati pe care le fac pentru ca nu voi avea mult timp cu el. Citeam un articol zilele astea care calcula asa: Ai doua saptamani vara si doua iarna pe care le petreci in vacanta cu copilul tau. Practic o luna pe an. Considera 14 ani varsta in care va renunta la vacantele cu tine si va trece la cele cu prietenii. Deci de la 4 la 14 ani vei mai avea 10 luni de petrecut cu el. 300 de zile. Bine, e un calcul minimalist si poate fi contra-argumentat usor insa bottom line: avem foarte putin timp cu copiii nostri in conditii de sanatate perfecta (insa cine poate miza pe asta?). Asa ca prefer ca daca fac curat sa ii cer sa ma ajute, sa il iau cu mine la cumparaturi sau cand mai am treaba seara prin oras (saptamana trecuta l-am luat cand am livrat niste miere seara pe la 10 la sediul USR sector 1), sa il am langa mine cand mai stau pe laptop sau citesc, chiar daca ma intrerupe din 3 in 3 minute. Si nu ma intelegeti gresit: am cu cine sa il las si la cine sa il pasez: are bona si bunicii langa el.

Este un stimulent intelectual pentru el. Faptul ca e expus la oameni, momente si informatie adecvata lui il ajuta sa se dezvolte. Creierul lui e ca un burete. Orice informatie o strange. Tot ce trebuie sa fac este sa-l provoc sau sa-i starnesc curiozitatea. Asa ca da, intreaba-ma si hai sa vorbim despre etichetele hainelor, despre culoarea semaforului, despre diferenta dintre sticla si plastic, hai sa lipim harta lumii pe perete impreuna chiar daca nu o punem dreapta, hai sa te uiti cum iti spal olita, hai sa vezi cum se umfla spuma de ras cand iese din tub. 

Il invata cu ordinea. Copiii au nevoie de reguli clare pe care sa le urmeze. Psihologic, le ofera liniste si echilibru. Atunci cand stiu ce au de facut sunt mai relaxati si se concentreaza mai usor. Suprinzator pentru cei care care promoveaza unparentingul dar regulile explicate si respectate (de ambele parti) il ajuta pe copil sa se dezvolte cognitiv.

Il responsabilizeaza. Eu dau cu aspiratorul, tu iti strangi legourile. Nu invers. Poate te las sa strangi cablul sau sa apesi butonul de on/off dar eu nu ma ating de legourile tale, sunt responsabilitatea ta. Nu imi iese mereu si uneori il mai ajut insa e important sa se invete cu responsabilitatea, n-am nevoie de un spoiled brat la usa mea. Da, il spoiluiesc cat vreau insa moneda are doua fetze: jucariile lui sunt responsabilitatea lui. Daca mergem undeva si uita sa si le ia nu vreau sa il aud plangandu-se ca nu are jucarii. 

Toate astea de mai sus il vor ajuta sa fie independent. Si imi doresc de la el sa fie un om bun si responsabil si un copil independent pe drum. Lucrurile se adapteaza din mers, stiu ce nu ii place si el stie ce nu imi place mie, stim amandoi cand celalalt e suparat sau sare calul. Important este ca orice moment sa fie unul care sa ne faca sa vorbim sau sa invatam ceva. Nu doar el invata ci si eu invat pentru ca deschiderea mea catre el si timpul pe care il dedic (niciodata destul) il face si pe el sa se deschida si asta intareste relatia dintre noi. 

Va veni o vreme in care va deveni independent de noi. Cand? Habar nu am. Va veni o vreme in care va avea secrete si lucruri de ascuns. Nu neaparat bune, pentru ca din principiu nu ascunzi lucrurile frumoase. Va veni o vreme in care va avea esecuri, emotionale, fizice, intelectuale. Cand o sa fie bullied (sau o sa devina un bully), cand o sa ii franga o pustoaica inima, cand o sa fie nedreptatit sau o sa fie martor la o tragedie, cand o sa se rataceasca prin viata, cand o sa fie apasat de framantari, o gramada de lucruri nasoale. Pentru momentele alea vreau sa aiba cat mai multe amintiri cu mine, pentru momentele de singuratate, cand o sa il descopere pe Cioran, vreau ca intre noi doi sa fie atat de multe capete de pod incat sa stie ca aici e plasa lui de siguranta, aici nu e judecat, aici poate sa planga pana nu mai stie de el, aici are cu cine sa vorbeasca si sa glumeasca si chiar daca suna cu taxa inversa cineva ii raspunde la telefon. Pentru ca doar amintirile raman din noi. Si vreau ca si el sa faca la fel cu copilul lui.

The great parting of the pee

Nu știu cum s-a potrivit că una din cele mai importante perioade din viața de toddler a lui David s-a suprapus cu plecarea Laviniei, așa că mi-a rămas mie în cârcă.

Trecerea de la pampers la oliță. 

Well, sunt unii care vor spune că la aproape patru ani, e deja târziu să facem acest switch și că trebuia făcut deja mai devreme. Inclusiv mama e unul din această categorie. Da, super, nu mă interesează. 

Treaba e așa: de la începutul anului doarme fără scutec la somnul de prânz, fair point. A încercat bunica din Arad să îl dezvețe în vara asta pentru somnul de noapte dar nu i-a ieșit. Așa că de 2 săptămâni am început cu noaptea. Bine, e mult spus am început pentru că i-am pasat această responsabilitate bunicii (mama mea). O perioadă doarme cu ea deci deal with it. 

Care e mecanismul? Îl trezește noaptea la 1 să facă pipi la oliță și apoi se culcă la loc. Repetitio est mater studiorum. Avem un roboțel care trebuie învățat să nu facă pipi pe cabluri. 

Însă de diseară îl iau eu înapoi și sunt sincer când spun că nu am chef să mă trezesc în fiecare noapte să-l pun pe oliță. Și-așa dorm prost, eu de capul meu. Întrebări: Cât durează până se învață? Ce plajă de nopți trebuie să iau în considerare? Altfel am cum să-l învăț? Cine e mai deștept ca mine în subiectul ăsta?lead_large

Amintirea un plaje – hacker pentru creier

Niciodată n-am crezut în locuri/muzici/chestii preferate. Poate pentru că așa am fost eu setat, fie într-o linie de adhd – să nu mă pot concentra asupra unui lucru prea mult timp – fie într-o linie poetică în care toate lucrurile care mă înconjoară trebuie experimentate. Nici măcar atunci când David și-a ales un animal preferat pe care uite că îl poartă de trei ani de zile după el. Da, când doarme, când mănâncă, când stă pe oliță, la plimbări – e animalul care îl liniștește și chiar dacă nu înțeleg mecanismul prin care se întâmplă, ce treabă am eu să-i despart când iepurele ăla mă ajută?

Dar nu despre asta e vorba. Anul trecut am fost în concediu, undeva în sudul Barcelonei. Am stat aproape două săptămâni la plajă ca șobolanii. Era final de sezon, plaja era imensă, câte un cearceaf la fiecare o sută de metri, literally aveam plaja pentru noi. Genul de vacanță pe care îl cauți atunci când ai un toddler. Din anumite puncte de vedere, cea mai frumoasă plajă pe care am întâlnit-o și nu râdeți în sinea voastră – pentru că am fost în multe locuri, in and out.

Mi-am dat seama de impactul pe care l-a avut plaja aia asupra mea într-o seară când obosit fiind nu mă lua somnul și am început să mă gândesc la prostii care să te adoarmă, am început să recit poezii, să vizualizez pagini din cărți, să număr oi sau să mă închipui la volan conducând pe drumul atlantic

Nu a funcționat, pentru că nu pot să mă concentrez, pentru că nu am imagini sau amintiri care să mă liniștească, pentru că nu îmi pot hackui creierul. Până când mi-a venit în minte amintirea unui moment cu mine pe malul mării privind în larg, David alergând prin fața mea și tot ce auzeam erau valurile pe mal. Și m-a luat somnul. Și mi-am amintit din nou a doua seară și am reluat cadrul în mintea mea. Și a funcționat. Timp de o săptămână mi-am hackuit creierul și-l calmam cu două minute de stat pe plajă în Castelldefels. Oricând vreau puțină liniște, mă duc acolo, stau puțin ascultând marea și mi-e bine. Pentru prima dată în viață, am ceva la care să mă întorc ca într-o gară de provincie unde simți că lucrurile sunt altfel. Fără vrăjeală, pentru că v-am spus de la început că nu pot să am momente din astea. A trebuit să fac 30 de ani, să alerg în fiecare zi pe plaja aia kilometrică pentru un moment de pace internă. E minunat acest sentiment de auto-control. Probabil îmbătrânesc. Dar nu mă plâng, viteza asta mi se potrivește.

Dupa doua luni

Am inceput de doua ori articolul asta si l-am sters dupa jumatate de pagina. Asta e numarul 3. Am incercat o introducere misto despre singuratate apoi singuratatea m-a mangaiat pe cap si a zambit: puisor, ce faci tu aici?

Sunt cateva lucruri pe care le-am descoperit in ultimele doua luni, de cand sunt singur cu David, acasa. Am nevoie sa le pun aici ca sa ramana si sa ma mai impiedic de ele cand o iau pe coclauri:

1. I can do this. Mi-am spus asta dupa prima luna. Da, pot sa spal haine (spala masina), sa le aranjez in dulap si sa stiu la orice ora unde e tricoul lui preferat si care sunt jucariile pe care le-a ascuns. Pot sa-l schimb, sa-i citesc povesti, sa-i dau de mancare si sa suport figurile la masa (Doamne! cate figuri poate sa faca la masa, doar la masa!), pot sa-l linistesc, pot sa-l tin sub control singur la cumparaturi sau la drumuri cu masina. I can do this. Pot sa scriu o schema de tratament pe o foaie si sa ma tin de ea, pot sa ma trezesc singur de 5 ori pe noapte cand are febra, pot sa aranjez hainele si cartile in fiecare zi. Singur. I can do this. Nu spun ca nu e greu, asta e o alta discutie (iar vine…puisor….) dar se poate. Ad to it major changes at work.

2. Asta are legatura cu #1: Cred ca am inceput sa ii inteleg pe parintii singuri. Nu vreau sa intru in nuante, insa m-am gandit mult in ultima vreme la persoanele pe care le cunosc si care sunt parinti singuri: un cuplu prieten cu doi copii de varsta lui David unde el e in UK la lucru, o colega care e single-mom la o fetita de 6 ani. Sunt niste lupte interne (le-am experimentat si in vara cand am stat in Bucuresti doua luni fara David) pe care nu vreau sa le mai traiesc. Bai, e rau sa te invarti in singuratate ca lingura in ceai. E greu si departe de copil si cu copilul de unul singur. Fiti buni cu oamenii astia, intrebati-i de bine si aveti grija de ei.

3. Tremuram tot de frica saptamana trecuta, cand m-am dus cu David si bona la medic (dimineata il lasasem ok acasa, la 14.00 tusea si avea febra). El are fond mai fragil si cu orice tuse trebuie mers rapid la doctor, nu intru in detaliile astea, insa sa mergi singur la doctor cu un copil si ala sa inceapa:

Cum tuseste? Pai…pe gura…asa tare

Cand i-ati facut ultimele analize? Stai asa ca stiam….toamna trecuta sau in primavara? Nu mai stiu, maica-sa stia asta. Stati asa domn doctor ca suna telefonul 

Ce tratament ii dati? Unde doarme? In pat…cu mine.

E mare, de ce mai doarme in pat cu dvs? Bai, ma lasi? Ce e cu intrebarea asta? Suntem doi baieti singuri, lasa-ne in pace.

Am zis ca o sa scriu un eseu dupa toata experienta asta de 4 luni singuri (mai avem 2) insa nu stiu daca o sa o fac. De fiecare data cand am parte de o experienta care ar putea fi memorabila, sunt atat de preocupat de a o inchide in mine sau suntem atat de prinsi noi de moment incat prefer sa construiesc o casa din lego….feeling me? Azi am lipit niste poze pe coltul unui perete – pentru ca avem niste poze frumoase de la ultima plimbare pe la sighisoara si sovata si pentru a acoperi niste urme de acuarela – si mi-a zis ca ii place cand facem lucruri impreuna. Oricum le facem numai impreuna, nu am de ales. 

E ca si cum am luat-o de la zero, din nou. El s-a nascut din nou si a aparut in viata mea din nou, iar trebuie sa ma gandesc ce lapte praf sa iau doar ca nu mai e lapte praf ci o lista lunga de cumparaturi pe care o scriu, sambata in carrefour, in timp ce el sta si se uita la standurile cu animale de la Maxi Pet. Stiti ce exercitiu de atentie si imaginatie e sa planifici micul dejun pentru toata saptamana?

In alta ordine de idei, White Lies au scos un album absolut minunat. Absolut minunat.  Friends.

The Homerun

Am adus bursucul. Nu mai putea de emoţie când am ajuns în faţa apartamentului bunicilor. În ultimele zile, de fiecare dată când vorbeam la telefon mă întreba şi ce mai fac suprizele pe care mi le-ai cumpărat? iar aseară voia să doarmă cu toate. Ceva obişnuit.

După trei luni în care s-a pus praful pe televizor aseară s-a deschis automat pe NickJr şi tot ce aveam nevoie să văd după 9 ore de condus a fost un alt episod din Dora şi prietenii. Thank you for nothing.

Am dormit împreună şi de câteva ori m-a verificat să simtă dacă sunt lângă el. Mi-am dat seama că deşi îi place la bunici, îi place singur şi n-are probleme cu noi plecând şi lăsându-l undeva, în subconştient teama cea mai mare e teama de abandon, de singurătate.

S-a înălțat și e maxim de sâsâit. Dar e bărbat, vrea aventură, vrea să care, să ridice, să țină, sa arate că poate. Și are doar trei ani și opt luni. Încăpățânat ca un catâr. Iar eu alb în păr ca Vf. Omu iarna.

Drumul de la Arad la Bucureşti e plin de şoferi care ar trebui să conducă doar căruţe şi nu maşini cu sute de cai putere. Doar zic. Iar Duster 1.5/110cp e un adevărat urs. Și aerodinamic ca unul. O plăcere să urci serpentine cu el. Much like. Much gasoline.

- Cât mai avem?

- Două ore?

- Ah, ok. Super.

Needless to say că habar nu are de timp și ore:)