The Homerun

Am adus bursucul. Nu mai putea de emoţie când am ajuns în faţa apartamentului bunicilor. În ultimele zile, de fiecare dată când vorbeam la telefon mă întreba şi ce mai fac suprizele pe care mi le-ai cumpărat? iar aseară voia să doarmă cu toate. Ceva obişnuit.

După trei luni în care s-a pus praful pe televizor aseară s-a deschis automat pe NickJr şi tot ce aveam nevoie să văd după 9 ore de condus a fost un alt episod din Dora şi prietenii. Thank you for nothing.

Am dormit împreună şi de câteva ori m-a verificat să simtă dacă sunt lângă el. Mi-am dat seama că deşi îi place la bunici, îi place singur şi n-are probleme cu noi plecând şi lăsându-l undeva, în subconştient teama cea mai mare e teama de abandon, de singurătate.

S-a înălțat și e maxim de sâsâit. Dar e bărbat, vrea aventură, vrea să care, să ridice, să țină, sa arate că poate. Și are doar trei ani și opt luni. Încăpățânat ca un catâr. Iar eu alb în păr ca Vf. Omu iarna.

Drumul de la Arad la Bucureşti e plin de şoferi care ar trebui să conducă doar căruţe şi nu maşini cu sute de cai putere. Doar zic. Iar Duster 1.5/110cp e un adevărat urs. Și aerodinamic ca unul. O plăcere să urci serpentine cu el. Much like. Much gasoline.

- Cât mai avem?

- Două ore?

- Ah, ok. Super.

Needless to say că habar nu are de timp și ore:)

One Night Stand

M-am tot gândit cu privire la ce să scriu despre cursa One Night Stand la care am mers săptămâna trecută. Așa că la rece, here it goes.

1. Sunt mare fan al curselor de șosea. Ăsta e și motivul pentru care bicicleta mea principală e un Scott Speedster 50. Prima cursă de șosea la care am participat a fost acum 3 ani – cursa de la Ploiești (a doua tură din istoria Road Grand Tour). Am spart atunci pe la mijlocul cursei.

2. Circuitul ATA e o frumusețe. Are destul de mult cauciuc a.î. e aderent cum trebuie. Mi-a plăcut maxim.

3. Am ieșit primul din cursă, la finalul primului tur. De ce?

Pentru că mi-am dat seama că ce fac eu nu greșit cât foarte diferit. Turele lungi de 100 de km nu se compară cu turele de circuit. Am pierdut mult pe viraje pentru că nu am știut cum să schimb vitezele sau cum să mă încadrez în pluton. Mi-a fost frică de viteza cu care se luau virajele așa că am preferat să play it safe. Ar mai fi multe de spus, dar când nu ai pregătire de sprinter și te duci să alergi cu oamenii care se antrenează în echipe sau participă la curse internaționale, e bine să ai o imagine potrivită asupra ta.

Am avut ceva emoții la început, pentru că eram singur și îi vedeam pe băieții ăștia șmecheri (Nechita, Petrache, Iorgos, Ciocan (ăsta a terminat pe 6!) era un tip de la Tușnad, venise echipa de juniori de la Otopeni) cum se dau la încălzire. Am spart în turul 3 de încălzire, pe ultimul viraj și am zis că mai prost decât să mă duc până acolo și să nu iau startul, nu pot fi. Dar îi mulțumesc Andreei de la Bike Geek pentru că mi-a dat roata ei față (fetele terminaseră cursa lor). So, am rulat cu roată de 28 pe față și 23 pe spate.

Oamenii ăștia se dădeau prea repede pentru mine și ca să înțelegeți la ce mă refer: am terminat în sprint cu 43 km/h, cu vreo 5-6 secunde în spatele plutonului. Zburau cu 55-60 la oră fără să se forțeze. Absolut superb.

Mi-a plăcut maxim, jur. E o plăcere și doar să urmărești cursele astea. Puteți să încercați:)

Mai am două curse (poate 3) la care vreau să merg în septembrie și apoi gata: un mtb și un asfalt. Sper să mă mișc mai cu talent.

P.S. Am avut numărul de concurs 31. Pentru că am 31 de ani:)

Familie cu relație la distanță

Se împlinesc două luni de la plecarea Laviniei la Luxemburg. Au mai rămas patru iar de săptămâna viitoare nu voi mai fi #tatăsingurînbucureşti pentru că îl aduc pe David de la Arad. 

M-a ajuns singurătatea, sincer să fiu, iar în ultima vreme am tot fost întrebat cum e treaba asta, mai pe faţă, mai nuanţat. 

În primul rând, nu ne-am despărţit. Deşi e greu, deși uneori singurătatea devine foarte greu de suportat, indiferent cât de mult vorbim. Mai ales când Lavinia îmi spune weekendul ăsta mă duc să văd nu ştiu ce oraş, nu ştiu ce castel, nu ştiu ce ruine, nu ştiu ce cetate. Super. Eu, în fiecare vineri dimineaţă trebuie să scot pubela că e zi de gunoi. Iar săptămâna viitoare trebuie să duc bicicleta la service că s-a stricat schimbătorul spate. Acolo mă duc eu.

În al doilea rând, nu a ales între carieră şi familie. După şase luni, se întoarce şi îşi reia jobul iar dacă ştiu că îi e dor de cineva mai mult decât de mine, e vorba de David. Vorbește în fiecare zi cu el la telefon iar de săptămâna viitoare, o să avem daily video calls, în trei.  Când a aplicat la bursa asta (şase luni traineeship la direcţia de traduceri a Parlamentului European) am hotărât împreună că e cea mai bună decizie, pentru familie, pe care o poate lua. Am analizat ce înseamnă cu plus şi minus şi am căzut de acord că trebuie să make the most out of it. Am susţinut-o încă de dinainte de aplicaţia asta, când i s-au întors refuzurile de la alte burse la care aplicase, inclusiv atunci când a primit răspunsul avem un singur loc de bursă, tu eşti a doua pe listă. Pentru că experienţa şi expunerea contează şi că în viitor, nu ştim cum acum, treaba asta ne va ajuta ca familie. Dacă asta înseamnă un job mai bine plătit pentru ea – da, asta ne ajută ca familie.

So, distanţa e grea pentru amândoi, dar a fost o decizie comună și asumată. Am ştiut la ce ne băgăm iar şase luni nu sunt aşa mult…cred.

Greseli de parenting

Da, recunosc, eu gresesc. Nu imi iese tot timpul cum ar trebui treaba cu educatia si uneori ma prind pe parcurs. Ca de exemplu acum. Si am sa incep direct cu lectia:

Niciodata nu poti sa faci educatie prin telefon.

David e la bunici cam de doua luni. Mai sta doua saptamani si vine acasa. Cam de o luna, bunica ne-a anuntat ca loveste, musca si zgarie. De ce? E mai putin important acum. In lumea lui lucrurile sunt simple si justificate: Pentru ca bunica nu ma asculta si ma deranjeaza cand sunt ocupat. Stupid, cand ai 30 de ani. Absolut important cand ai 3. Eeeh, si cam de o luna, de fiecare data cand vorbim la telefon (o data la doua zile) discutia se centreaza pe: ai mai muscat? ai mai lovit? nu mai zgaria? trebuie sa arati ca esti cuminte. Nu mai primesti costumul de cavaler daca mai dai in bunica…etc, etc.

Ce am observat? 

Unu: a inceput sa minta. Stie ce urmeaza sa fie intrebat si imi spune ce vreau sa aud. Minte. 

Doi: Nu ii mai place sa vorbim la telefon. Cum incep cu intrebarile imi spune ca il doare mana de tinut telefonul la ureche si vrea sa mearga la desene animate asa ca trebuie sa inchid. La un moment dat mi-a spus ca ii e frica sa mai vorbim la telefon pentru ca il cert.

Tot gandindu-ma, mi-am dat seama ca nu am cum sa-l conving eu sa nu mai dea in bunica, nu prin telefon la 600 de km distanta. Nu am cum. Iar la asta se adauga toata frustrarea discutiilor prin telefon, eu ma enervez ca vrea sa scape de mine, el vrea sa scape de mine. Pot sa mai astept ca omul doua saptamani si sa discutam cand ne vedem fata in fata. Ce rost are sa ne certam prin telefon? Oricum abia ne intelegem loco. (Nu discutam despre de ce ii permite bunica s-o loveasca, asta e caz clasat).

La voi cum e? Care e ultima greseala pe care ati constientizat-o? Ar trebui sa merg la cursuri de parenting?

Accidentul de pe Chitilei

Bound to happen? Somehow, da. De ce?

Păi…

1. Cartierul e plin de rumâni (inclusiv minori) care conduc fără carnet mașini înmatriculate în Anglia, Spania, Franța sau Italia. În special, bemveuri. Din alea de 2000 de euro. Nu merg departe cu ele, se plimbă prin cartier – which is Șoseaua Chitilei. Cum știu asta? Am crescut cu ei. Needless to say că poliția știe de ei. 

2. În zonă îi dai. De ce? Chitila a crescut ca zonă rezidențială în ultimii ani, ceea ce înseamnă mai multe mașini (cel puțin încă una pentru fiecare apartament/casă). Există două gâtuiri, una la Podul Constanța (spre ieșirea București) și cealaltă la semafor Carrefour (pe sens invers). Între ele e o zonă de 3 km cu 1 semafor și trei zebre. Toată lumea îi dă pe acolo, pentru că se poate, pentru că ai obosit la gâtuiri. Nu tu poliție, nu tu nimic. E fiecare pentru el.

3. Șoferii sunt frustrați. De ăia din cartier care ies în șosea fără să semnalizeze, care întorc și depășesc pe linia de tramvai, de toate camioanele și tirurile care descarcă și încarcă în zonă (multe depozite de materiale de construcții). Așa că îi dau fără stres.

4. Pietonii traversează kamikaze. Inclusiv pe zebră, au pus piciorul și au senzația că timpul oprește mașinile pe loc. Ăștia care au murit au traversat la 50 de metri de de zebră. 50 de metri. Asta e distanța dintre viață și moarte. Ca să știți. 50 de metri.

P.S. Poliția a pus de două zile un radar în dreptul benzinăriei OMV. Era acolo inclusiv la 2 dimineața. De parcă un radar rezolvă problema. 

Una scurta despre SummerWell

Pe scurt despre Summerwell & Macovei. Stiti povestea de anul trecut, nu? Cand m-am dus in Bulgaria sa ii aduc pe cei de la Kasabian. Oh well, anul asta m-am dus pana la Otopeni ca sa ii aduc de la aeroport pe cei de la Hurts si am fost local handler pentru ei pentru festival. Cum a fost?

Am fost impresionat de normalitatea oamenilor. Am mai avut contacte de banduri, inclusiv romanesti, asa ca stiu ce vorbesc. Am discutat despre plusurile si minusurile echipelor olimpice, despre cariera lui John Turturro si Al Pacino, despre Premier League (aici, eu am discutat mai putin spre zero), despre felul in care se dezvolta orasele. Chestii mai rare, pe care nu le discuti in mod normal intr-un van intre hotel si venue. Dar, hey…mi-a placut maxim normalitatea lor.

In rest, au venit, au cantat, au bagat bine, cu un band si backing vocal de zile mari. 

N-am mai facut greseala de anul trecut asa ca am prins momentul…si pentru mine si pentru Lavinia.

P.S. Multumesc echipei SummerWell si pentru anul asta.